Cancel Culture și Iluzia Opiniei Unice

De trei zile urmăresc reacțiile la “Adolescență Coruptă” și văd un tipar care devine din ce în ce mai prezent în online: cine îndrăznește să critice filmul este rapid pus la colț. Nu vorbim despre un simplu dezacord, ci despre un fel de aliniere forțată a opiniilor.

Dacă spui că filmul nu ți-a plăcut, ți se spune că nu ai înțeles. Dacă persiști în părerea ta, ți se sugerează să-l mai vezi o dată. Dacă ești psiholog sau profesor și îți permiți să ai o opinie diferită, ești considerat incompetent. Este exact mecanismul pe care îl vedem din ce în ce mai des în fenomenul numit “cancel culture”.

Cancel culture nu mai înseamnă doar eliminarea unor figuri publice pentru greșeli majore. A devenit un instrument de suprimare a oricărei opinii care nu se aliniază la discursul dominant. Nu ești „interzis” oficial, dar ești etichetat ca „neinformat”, „insensibil” sau „incompetent” dacă nu te conformezi.

Problema nu este că oamenii au păreri diferite. Problema este că o anumită opinie devine singura „corectă”, iar oricine o contestă este atacat.

Asta vedem tot mai des în online:

- Nu mai dezbatem idei, eliminăm persoane. Nu mai avem discuții despre argumente, ci atacuri la persoană. Dacă cineva nu este de acord cu noi, nu încercăm să-i înțelegem perspectiva, ci îl descalificăm complet.

- Se creează o iluzie a consensului. Majoritatea nu își exprimă părerea reală de frică să nu fie atacați. Astfel, pare că toată lumea gândește la fel, când de fapt mulți doar tac.

- Se creează un mediu de gândire rigid. Ideile ar trebui să fie flexibile, să poată fi contestate, dezbătute. Dar în cancel culture, opiniile sunt tratate ca adevăruri absolute, iar cine nu aderă la ele e „greșit” din start.

Paradoxul este că exact oamenii care susțin că filmul arată pericolele bullying-ului ajung să facă bullying împotriva celor care nu sunt de acord cu mesajul filmului. Se trece rapid de la „Acest film este important” la „Dacă nu crezi că acest film este important, ai o problemă”.

Dar hai să punem o întrebare simplă: dacă un film despre bullying creează un climat în care oamenii se simt presați să aibă o singură opinie „corectă”, nu este el însuși parte din problemă?

Cum Răspundem Cancel Culture-ului?

1. Învățăm să separăm opiniile despre un subiect de atacurile personale. Faptul că cineva critică un film despre bullying nu înseamnă că minimalizează problemele adolescenților.

2. Nu mai confundăm dezacordul cu lipsa de empatie. A nu fi de acord cu majoritatea nu înseamnă că nu înțelegi sau că nu îți pasă.

3. Acceptăm că filmele, cărțile și arta, în general, sunt subiective. Nu orice creație care abordează un subiect serios este automat genială.

4. Ne întrebăm de ce simțim nevoia să reducem la tăcere vocile contrare. Dacă un film este cu adevărat puternic, de ce are nevoie de un zid de protecție împotriva criticilor?

   
   

De la libertate de expresie la conformism de frică

Ne place să credem că trăim într-o epocă a libertății de expresie. În realitate, libertatea de exprimare există doar dacă spui lucrurile „potrivite”.

Azi, poate fi un film. Mâine, poate fi un subiect social sau politic. Modelul rămâne același: dacă nu te aliniezi la opinia dominantă, ești pus la zid. Și încet, încet, ajungem să ne auto-cenzurăm de teamă să nu devenim noi ținta atacurilor.

Adevărata diversitate nu înseamnă doar acceptarea unor grupuri sau idei populare, ci și capacitatea de a tolera opinii diferite.

Nu trebuie să fim de acord unii cu alții tot timpul. Dar trebuie să ne permitem să gândim liber. Altfel, vom ajunge într-o societate unde nu există dezbatere, ci doar un monolog colectiv, repetat la nesfârșit de frică să nu fim „anulați”.