Treningul crem!

Atunci când devii părinte, cel mai important lucru pe care îl poți face pentru a crește un copil echilibrat și pentru a construi o relație sănătoasă cu acesta este să încetezi să alergi după perfecțiune și să te accepți pe tine ca om, ca părinte, ca prieten, ca partener, așa cum ești – imperfect. Acceptând că poți greși și asumându-ți asta întru totul faci un mare pas în față și te eliberezi de o povară care este pur și simplu prea mare pentru orice om. Nu privi în direcția celor care par perfecți și, mai ales, nu îi asculta pe cei care îți “vând” ponturi ca să fi și tu un om perfect cu copii perfecți.

Am crescut, ca mulți alții din generația mea, cu ideea că trebuie să fiu perfectă sau cel puțin să par așa. Perfecționismul este atât de impregnat în mine încât cu greu îmi iert greșelile, cu greu îmi dau voie să fac un lucru pe care mi-l doresc dacă asta înseamnă ca imaginea mea să fie atinsă în ochii cuiva. De multe ori îmi înghit vorbele, îmi pun pauză la lacrimi. De multe ori le spun tuturor că sunt bine când, de fapt, nu sunt. Când am devenit mamă m-am străduit din răsputeri să fiu ACEA MAMĂ. O știți. Mama aia care are totul sub control. Mama aia care își hrănește puiul doar natural, super organic, cu zero zahăr, zero fast food, zero junk food. Mama aia care nu are TV în casă, aia care toată ziua face activități cu copilul. Mama aia mereu aranjată, cu casa curată, cu copiii îmbrăcați țiplă și cel mai important: mama aia care nu e niciodată nervoasă, frustrată sau tristă. Visul meu s-a spulberat când Adnana a făcut praf cel mai frumos trening crem, cu steluțe albastre și roz din catifea, în primele 5 minute ale primei “purtări”. Îmi amintesc cum îl păstrasem cu grijă, să îl poarte atunci când ieșim la plimbare. Îmi amintesc și balta în care s-a tăvălit de cum am intrat în parc dar și cum m-am simțit: îmi venea să o iau de acolo și să plecăm acasă. În mintea mea răsuna puternic: “o să creadă toți că așa am scos-o din casă. Că sunt prea ocupată ca să am grijă de copil. O să râdă toți de noi”. Apoi mi-am privit copilul: acolo în baltă, în noroi, murdară din cap până în picioare, fetița mea era fericită. Timpul s-a oprit și i-am dat voie să fie fericită. Tot atunci mi-am dat voie și mie să greșesc. Pentru că greșeala mea o făcea pe ea fericită și am înțeles că nu poate să fie nimic greșit în asta. Am mers prin tot parcul mândră de ea, râzând și chicotind. Atunci și acolo am lăsat ca sufletele noastre să zburde deasupra gurii lumii.

Când s-a născut, Katja mi-a demonstrat că important este copilul și felul lui de a fi și abia apoi “tehnicile” noastre de parenting. Cum? E simplu. Doi copii, aceiași părinți, aceleași reguli. Katja este food lover așa că dacă vrea ceva de mâncare nimic pe lumea asta nu o va convinge că nu este potrivit pentru ea. Cu Adnana pot să mănânc orice. Dacă îi spun că nu este potrivit pentru ea, acceptă și își vede liniștită de mâncarea ei. Katja mănâncă ardei iute de fiecare dată când mănâncă Florin ardei iute. Nu i-a plăcut niciodată. Ia o gură și apoi plânge și spune că nu e bun. Dar data viitoare cere iar și nu renunță până nu gustă. E ea diferită sau sunt eu?! Și una și alta. Ea are nevoie să încerce și nu mă crede pe cuvânt așa cum o face Adnana. Iar eu am decis că e ok ca astă seară să mănânce cartofi prăjiți pentru că sunt prea obosită să gătesc supă cremă de linte și după să mă rog de ele și de toți sfinții să mănânce.

Îmi dau voie azi să fiu și obosită și tristă și nervoasă dacă asta simt. Le spun și lor exact cum mă simt, le explic de ce mă simt într-un fel sau altul ( pun mare accent pe faptul că nu e nici vina lor cum mă simt și nu e nici responsabilitatea lor să mă facă să mă simt altfel), le spun de ce anume am nevoie ca să depășesc momentul ( poate două minute singură, sau poate să citesc ceva, sau să văd un film) și insist că este important ca măcar în familie să ne dăm spațiul și timpul de care avem nevoie și să ne permitem să fim fix așa cum suntem.